Ţeparii

Mă uitam acum câteva zile pe Discovery parcă, la un show cu escroci , care prezentau in stil reality show cum îi ţepuiesc pe unii. Şi mi-am adus aminte cum am luat şi eu o ţeapă din asta, exact ca în filme. După momentul păcălelii, stăteam şi mă minunam cum naiba de am fost atât de credul şi la ce naiba mă gândeam în momentele alea.

Într-o zi, plecam de la job, pe jos către metrou. La un moment dat, lângă minte trage un BMW din ăla mai vechiuţ (povestea asta se petrecea prin 2006 cred) şi deschide portiera un tuciuriu tinerel, care vorbea stricat româneşte, cu accent arăbesc. Şi mă întreabă dacă nu mă interesează să cumpăr un ghiul de aur, că îl dă ieftin, că are un prieten în spital  care a avut un accident şi acum are nevoie de bani.

Eu m-am uitat lung la el şi i-am spus că nu mă interesează.  Atunci a început cu povestea că îl vinde că are nevoie acum de bani, că de fapt el are firmă dar nu mai avea cash şi la bancă e închis (avea dreptate aici, era vineri după-amiaza).

“Mergi la o casă de amanet atunci şi lasă ghiulul”, i-am spus. Iar a început cu poveşti, că nu mai are timp, că nu a găsit nici una. I-am spus că nu am bani la mine să îi cumpăr inelul. “Dă-mi cât ai la tine”, mi-a spus el. I-am arătat câţiva lei puşi deoparte, separat de restul banilor, cu gândul că se lasă păgubaş. N-ai să vezi. “Da’ telefon ai? Facem schimb”. Am, zic, dar nu îl dau, că e de la firmă şi îmi trebuie.

A început să se lamenteze că îi moare prietenul în spital fără bani, că ce se face el, că nu găseşte pe nimeni să îl ajute. Întâmplarea a făcut că în ziua aia îmi luasem un telefon nou şi îl aveam şi pe cel vechi la mine. I-am arătat telefonul, a fost imediat de acord să facem schimbul şi dus a fost cu telefonul meu cel vechi, în timp ce eu mă zgâiam ca tontul pe trotuar la inelul mare, de neam prost, pe care mi-l dăduse.

Mai târziu m-am întâlnit cu un amic ce se pricepea la bijuterii şi la aur şi care mi-a spus dintr-o privire că m-am ales cu o tinichea. În câteva zile începuse să oxideze, bine că nu m-am grăbit să îl vând la rândul meu, că mă făceam de kko.

Recapitulând, omul a mizat pe empatia mea şi pe faptul că dacă îmi expune în mod alert o poveste ieşită din comun, nu o să mai fiu atent la alerte interioare gen “de ce ai accepta un telefon ieftin, sau iti dau un inel pe câţi bani ai la tine”. Mai mult, există şi o tactică de persuasiune, care spune că dacă vrei ceva de la o persoană, întâi vii cu o cerere exagerată sau oricum de mai mare valoare decât targetul tau real. Oamenii au reflexul de a îndeplini dorinţele celorlalţi şi refuză doar când intervin filtrele conştientului. Aşa că un om va fi mai dornic să îndeplinească o doleanţă mai mică faţă de cererea iniţială. Şi chestia asta cred am experimentat-o cam toţi, mai ales când eram copii. “Tati, pot să plec în week end nu ştiu unde? Nu. Dar MĂCAR la film mă laşi azi, cu prietenii? Da”

Sursa foto

Share on Facebook
Tagged , , , , , , , . Bookmark the permalink.

About Catalin

Not yet :)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.