Aşa anunţă Antena3 cu breiching niuz din ăla roşu, că a venit şi la noi virusul West Nile. Acu’, dacă mă gândesc puţin, între Boc, criză, Băsescu şi alte lepre, virusul ăsta nu pare a fi cel mai rău lucru care ni se putea întâmpla. Adică am scăpat noi de aviară, de guvernarea PSD, de Iliescu, încă mai supravieţuim conduşi de Băsescu, deci trebuie ceva mai mult decât un pricăjit de virus să ne pună în genunchi. Numai că eu, mai paranoic de felul meu, încep să intru la bănuieli, pentru că un asemenea virus, fie el şi West Nile, ar trebui să fie puţin inconştient să vină să infecteze el nişte românaşi neaoşi. Şi, în paranoia mea, mă gândesc aşa: ştirea cu virusache a apărut pe la 18.30 pe Antena3, taman bine înainte de ştirile TV de la ora 19:00, când tot românul se uită la ştiri să vadă ce babă a mai fost violată, câţi au mai murit de foame şi dacă cumva vreo vedeată românească nu a mai fost surprinsă călcând pe bec cu vreun meltean mingicar de pe la Steaua. Problema e că la aceleaşi ştiri, românaşii ar putea să vadă şi faptul că pedelicii ar dori să desfiinţeze sectoarele Bucureştiului, şi atunci probabil ar fi un singur primar (preferabil portocaliu în cerul gurii) stăpân peste grămada de caşcaval a Bucureştiului (care nu e deloc micuţă). Şi la aceleaşi ştiri ar mai vedea şi că tanti Nutzy a găsit încă o metodă creaţă să relanseze turismul: mai face o staţiune la mare, pe principiul “dacă nu avem bani de pâine, mâncăm cozonac”. Deci, vedeţi dragii mei, virusul ăsta West Nile e una dintre problemele noastre cele mai mici.
Citeam pe la Makavelis cum se plânge că îl duc cu vorba nişte jegoşi de prestatori de servicii şi mi-am adus aminte şi de păţaniile mele cu asemenea lepre de oameni. Eu nu am păţit-o cu uşi (încă stau cu chirie, să-şi bată altul capul cu astea) ci cu binecunoscuţii prestatori de servicii de cablu şi telefonie: alde UPC, RDS şi alţii de teapa lor. Primii care m-au articulat au fost “profesioniştii” de la Ilink. Îmi făcusem abonament la ei acum 100 de ani, pe când erau o firmă de cartier, cu nişte băieţi care vroiau să facă bani. Adică mi-au instalat netul în ziua în care am semnat contractul, netul mergea super bine şi nu pica. Eu plăteam la timp, ei îmi dădeau net bun şi asta era tot, treaba mergea de minune.
Numai că, în timp, Ilink a crescut, s-a făcut firmă mare şi a fost preluată de nu ştiu ce bişniţmen. Şi de atunci s-a împuţit treaba. Cum ploua un pic, pac îmi pica netul – de fiecare data, la fiecare furtună. Apoi, când îi sunam, ori îmi răspundeau nişte incompetenţi care încercau să mă convingă că de fapt la mine e problema şi că nu îmi merge mie calculatorul, nu la ei deşi eu nu aveam nici o problemă. În final, ajunsesem să îmi pice netul zilnic, puteam să îmi potrivesc ceasul la oră fixă după ei. Atunci m-am dus şi mi-am luat abonament de net de la RDS. Peste câteva luni, mă trezesc cu dibacii de la Ilink care mă anunţă că am nu ştiu cât de plată, că am restanţe vechi de câteva luni. M-am dus peste ei cu scandal şi le-am spus că nu le plătesc nimic (dacă nu plăteai la timp, îţi tăia netul automat). “Cum să vă plătesc ce nu am folosit?” – explicaţia lor a fost că, în toate lunile alea, eu am avut un IP alocat şi că ei au pierdut bani pe chestia aia, că puteau aloca IP-ul unui alt client. Am întrebat-o pe nesimţita aia dacă la ei IP-urile se fac cu ciocanul şi mai rămân cumva fără rezerve pe stoc. În final, eu le-am zis de OPC şi am reziliat contractul cu ei. Faza drăguţă a fost că, după alte câteva luni, mă sună o fătucă de la ei.
- Bună ziua domnu’ Cutărescu, sunt Cutărica de la Ilink. Aveţi 5 minute disponibile, să stăm puţin de vorba?
Eu, simţind cum îmi creşte tensiunea, îi spun că da.
- Dumneavoastră aţi avut un contract de net la noi şi l-aţi reziliat. Pot să vă întreb care a fost motivul?
Atunci m-am simţit ca un boxer în ring, atunci când îşi prinde adversarul cu garda jos. Sau ca un ins ţepuit şi care îl prinde pe ăla care l-a ţepuit.
- Păi l-am reziliat pentru că sunteţi o firmă de diletanţi neserioşi şi aveti nişte servicii execrabile.
Câteva secunde de linişte în telefon – probabil nu se aştepta să fiu aşa de sincer. Cel puţin fata s-a ţinut tare, să nu-mi închidă telefonul în nas.
- Îmi pare rău să aud asta …
- Sunt convins, zic eu
- Puteţi să îmi spuneţi ce anume v-a nemulţumit la serviciile noastre?, întreabă ea, răsucindu-şi cuţitul în rană.
Şi i-am spus povestea de mai sus, cu netul picat şi cu suport service inexistent. Partea frumoasă e că spre finalul conversaţiei, îmi spune:
- Ştiţi, noi avem acum nişte oferte speciale, cu pachete de servicii internet şi telefonie bla-bla.
I-am răspuns sincer că nu mai vreau să aud de ei cât oi trăi şi că îmi voi sfătui toţi cunoscuţii să nu apeleze la serviciile lor, never-ever. Măcar a avut prezenţa de spirit să îmi mulţumească pentru că am stat de vorbă cu ea. Şi eu i-am mulţumit pentru atenţie şi i-am spus că nu e vina ei personal că lucrează la o asemenea firmă de 2 lei.
Coming up: UPC şi clauza de 200 de lei – I tasted revenge on cold ice 
Asta o fi noua modă de a face publicitate outdoor?! Publicitate dea-ndoaselea, cum ar veni
O fi bună pâinea aia, la aşa vremuri căcăcioase şi “crizate”?!
Şi Don Quijote pe unde o fi? (pe barca din poză o cheamă Rosinanta, în caz că nu se înţelege)
Gunoiul ca gunoiul, da’ cu gramatica ce facem?!
Sigur că mărimea contează, mai ales când îţi sar spermatozoizii din portieră 
)
Boc e de fapt moldovean undercover, infiltrat de mic între ardeleni. Dovada, în poza de mai sus
Drăguţ, nu? Avem un stat condus de incompetenţi, care ne cocoşează cu taxe şi impozite, urlând că nu mai are bani, dar în acelaşi timp, acelaşi stat are o căruţă de companii care ar putea genera enorm de mulţi bani. De ce se intâmplă aşa? Pentru că acele companii ori sunt total ineficiente, anacronice sau pur şi simplu inutile ori sunt bune (unele au monopol, gen Electrica SA) dar managerii sunt numiţi politic iar scopul lor este să producă bani pentru ei şi pentru partid, în nici un caz să facă profit. Un director de asemenea companie dă şpagă unde trebuie ca să fie numit în funcţie, după care omul trebuie să îşi recupereze “investiţia” şi mai trebuie să şi “servească” firmele de partid care căpuşează respectiva companie de stat. În plus, mai are şi grija de a ţine angajaţii fericiţi şi cu gândul departe de grevă (vorbim de peste 200.000 de angajaţi). Şi uite aşa, românul de rând ajunge să plătească pentru furăciuni, pentru companii ineficiente, ţinute în viaţă doar ca să plătească nişte salarii şi, bineînţeles, pentru gipanele şi vilele a tot felul de directori şi directoraşi zămisliţi de listele de partid. Pentru că altfel nu îmi explic cum dracu’ ai monopol pe un segment şi nu eşti în stare să faci profit. Sau măcar să ieşi pe zero, Tanda pe Manda, dar să nu generezi pierderi.
Dacă lumea se plânge că în ţara asta nimic nu mai merge, să ştiţi că lucrurile nu stau chiar aşa, iar povestea de mai jos dovedeşte acest lucru.
Mergeam dimineaţă pe la Unirii când sunt acostată de cineva care-mi întinde un pliant. Îl iau din politeţe şi respect pentru omul care statea în soare, şi mă îndrept către primul coş de gunoi. Dar să vedeţi că n-am scăpat aşa simplu. Domnişoara-mi zice că sunt draguţă(ha, m-a lovit!) şi că reprezintă o agenţie de casting şi dacă n-aş vrea să pozez pentru diverse cataloage.
Suna prea tentant ca să nu-mi bag un pic nasul în afacere, aşa ca am urmat-o în blocul de pe B-dul Unirii, unde-şi avea agenţia sediul.
Forfotă mare, oameni care intra şi ies, câţiva „fotografi”. Mă plasează într-o sală unde mai stă o doamnă cu fiică’sa, de 70 de kg, ca doar toată lumea vrea să devină vedetă. În câteva minute vine o domnişoară care începe să spună o „poezie” foate tentantă. Şedinţe foto lunare plătite cu 70-150 de euro pe care, apropo, le numesc evenimente. Pe lângă acestea, agenţia asigura transportul în ziua când avea loc şedinţa foto, machiaj gratuit, iar hainele pe care le promovai sau produsele cosmetice rămâneau „modelului”. Şi aici începe şi partea interesantă. Ca să semnezi contractul trebuie să plăteşti 50 lei – cică asta ar fi o garanţie pentru faptul că te prezinţi la şedinţa foto atunci când eşti sunat.
La care eu: şi cine-mi oferă vreo garanţie că voi fi sunată lunar şi chemată la o şedinţă foto, care să fie şi plătită?
Domnişoara s-a cam pierdut cu firea, şi-mi zice că se oferă bon fiscal.
Bun, şi asta nu e o garanţie, insist eu şi o rog să-mi arate câteva cataloage pe care le-a realizat agenţia lor. Interlocutoarea mea se pierde cu firea şi-mi zice că nu are unul la îndemână şi că ar trebui să caute. Doar avem timp, nu ma grabesc, insist.
Se ridică şi revine cu un album şi câteva dosare murdare, în care se aflau cateva folii cu niste poze, care numai poze de catalog nu erau.
Văzând produsele profesioniste ale agenţiei, insist să mi se aducă cataloage, ca doar ziceau că lucrează cu brand-uri de renume. Văzând că nu reuşeşte să se descurce cu mine, îl roagă pe un coleg să se apropie şi să-i spun doleanţa. Încurcat şi acesta, zice că va căuta la secretară, însă spunându-mi că sunt în biroul şefei, iar aceasta nu poate fi deranjată fiindcă-i ocupată, foarte ocupată. Între timp, în sală mai intraseră 3 persoane care fuseseră recrutate după acelaşi sistem. Într-un colţ, modelul de 70 de kg poza în privirile încântate ale mamei care se gândea că a prins norocul de picioare.
M-am ridicat, le-am multumit pentru timpul acordat şi le-am urat la cât mai mulţi fraieri.
Şi dacă stai să te gândeşti, într-o zi pe la Unirii trec mii de oameni, dintre care câteva zeci sunt racolaţi de agenţii First Face Models, şi nu puţini sunt cei care scot banii din buzunar fără a se gândi măcar la faptul că sunt cam puţine produse care se vor promovate în ţara asta şi prea mulţi oameni care aşteaptă să fie sunaţi într-o lună pentru a face pe modelul pentru acestea.
by Victoria
Cred că toţi care ne tot vânturăm prin onlainu’ ăsta am înjurat cel putin o dată pe zi spam-urile care ne vin pe mailuri. Ete, azi am primit al doilea cel mai tare spam de până acum. Primul a fost ceva pentru parfumuri contrafăcute, iar sloganul era “Better than the real thing!” ) Ăsta e neaoş, de la Moş Capră, care vinde brânză de capră pe Internet Enjoy
“Decât să sug pula la mai mulţi licurici mai mici, mai bine sug pula la un licurici mai mare” (apud Machitorul Şef)
“Declaraţia” asta, care demonstrează un solid back-ground de educaţie politică dâmboviţeană, cred că este definitorie nu doar pentru politicienii noştri, dar şi pentru noi, ca naţie. Sincer, ar trebui să recunoaştem că de-a lungul istoriei am preferat să o sugem de la diverşi licurici decât să ne asumăm o responsabilitate şi ori să facem treaba bine ori să murim încercând asta. Şi să nu îmi spuneţi că şi vecinii noştri au avut licuricii lor, pentru că spre deosebire de ei, noi încă visăm să prestăm felaţii entomologice la unii şi la alţii, doar-doar or veni să facă treaba în locul nostru. Ce a spus Tartorul trăscăului în declaraţia citată cred că reprezintă filosofia noastră, ca naţie. Adică să ne strecurăm, să ne punem bine cu cine trebuie, în aşa fel încât să avem un dram de linişte în schimbul unei guri pline …
Când ne-am comportat şi noi ca un popor cu coloană vertebrală, eram conduşi de un rege străin. Am reuşit să construim ceva durabil, prost dar durabil, doar când am fost sub dictatură. Când ne-am trezit liberi şi cu democraţia în braţe, prima noastră grijă a fost să distrugem ce a rămas dinainte şi apoi … să căutăm un licurici. Adevărul este că românul nu are nevoie nici de libertate nici de democraţie. Libertatea înseamnă responsabilitate iar democraţia înseamnă şi obligaţii, pe lângă drepturi. Noi nu ne impăcăm bine nici cu responsabilitatea şi nici cu obligaţiile. Noi nu vrem decât ceva de văzut la televizor, nişte mici pe grătar şi o bere. În rest, suntem prea egoişti şi înguşti la minte ca să ne mai pese şi de altceva decât ce se intâmplă pe o rază de 3 metri în jurul nostru. Tânjim la civilizaţia şi bunăstarea altora, dar când vine vorba să punem mâna să le construim pe ale noastre ne dăm seama că e greu, că trebuie disciplină şi muncă multă, iar nouă nu ne plac astea.
Nici măcar nu sunt de condamnat politicienii noştri că nu se mai opresc din furat. Prost ai fi să ţi se ofere atâtea, să fii stăpân peste o turmă de proşti şi să nu-i exploatezi. Suntem atât de indolenţi şi de leneşi încât nici măcar să-i tragem la răspundere nu suntem în stare. Ne mulţumim că putem să luam credite pentru draperii şi dăm fuguţa la stat când nu le mai putem plăti. Aşadar, nici măcar de compătimit nu suntem, că ne-o facem cu mâna noastră.
GfK România a prezentat ieri un studiu referitor la asigurarea obligatorie a locuinţelor, arătând că aproximativ 40% dintre români sunt de acord cu această asigurare iar 25% sunt parţial de acord. Un aspect interesant şi care spune multe despre educaţia financiară a românilor este faptul că persoanele cele mai interesate de asigurarea obligatorie a locuinţelor au studii superioare, venituri peste medie şi deja deţin o poliţă de asigurare auto precum şi alte produse financiare iar intervalul de vârstă este 30-35 de ani. Interesul pentru asigurările obligatorii începe să scadă în rândurile subiecţilor cu vârste peste 50 de ani şi se reduce puternic în cazul celor de peste 60 de ani. (…) Adică cei tineri, în putere, şi care ar putea face faţă mai uşor unui dezastru care le-ar distruge locuinţa, sunt interesaţi de asigurări, pe când cei în vârstă, care nu mai au nici puterea de muncă şi nici veniturile necesare pentru a depăşi un asemenea eventual dezastru, nu sunt interesaţi de asigurări.
De aici.
Să trăim bine, nu-i aşa, tovarăşe Băsescu?
Sursă foto: guvernarea Băsescu
