“- Firma Cutarescu, buna ziua.
- Alo, buna ziua. Sunt X-ulescu de la firma Cutarica. As dori sa vorbesc cu doamna X-uleasca de la departamentul de marketing, va rog.
- Puteti sa imi spuneti mie problema … ”
Nu, nu pot, genialo, ca de aia vroiam sa vorbesc la telefon cu X-uleasca si nu cu tine.

Cam asa au loc majoritatea convorbirilor telefonice intr-o corporatie care se vrea cu staif in Bucuresti. Si asta e una din chestiile care ma scot din sarite. Daca eu sun si spun ca vreau cu cineva anume, ce kkt de treaba are secretara sa ii povestesc ei in ce problema sun la o firma? De obicei sunt la firme care imi sunt deja clienti, cu care am o relatie de business si mai mereu dau peste cate o stapana de telefon din asta (office assistant cred ca ii zice pe limba corporate, secretara pentru muritorii de rand). Pentru mine personal asta inseamna lipsa de respect (adica stai sa vedem cine esti si ce vrei, daca vrei onoarea sa vorbesti cu noi), atat din partea companiei care angajeaza si tolereaza o asemenea secretara idioata, cat si din partea proastei in sine (asta e o problema mai mica, deoarece nu tanjesc dupa respectul dobitocilor).
O alta specie de momarlete corporate este managerashul suficient de destept sa fie nitel mai sus ca palmasii dar suficient de prost sa nu ajunga prea sus. Asta de obicei este atat de plin de sine incat nu isi mai vede propria prostie si propriile llimite. Este genul de pulifrici la patru ace si-un bold (chiar daca e costum cumparat din Dragonul Rosu, ca unul de calitate e scump al naibii), cu un telefon “business” din care nu foloseste mai nimic si cu fitze cat carul, de zici ca el a pus corporatia aia pe picioare si el o tine pe linia de plutire. Evident, cand apare un sefutz mai mare decat el, se transforma in chihuahua.
Ma mai scot din sarite autosuficientii din firme, aia care le stiu pe toate, inclusiv motivul neprevazut pentru care lucrurile nu s-au intamplat asa cum au spus ei. Si mai e ultimul, dar nu cel de pe urma – cocalarul office, cel care judeca omul dupa masina cu circuli, ceasul de la mana sau rama de ochelari.

“Clientul nostru, stapanul nostru” nu prea se mai aplica in Romania asa cum ar trebui. De foarte multe ori si mai ales cand e vorba de servicii, auzim de nesimtire, de prestatori nepasatori care isi bat joc de clienti. Cazuri gen RDS, RADET si alti furnizori de genul asta care isi bat joc de clientii lor sunt cu duiumu. Interesant devine cand sarim parleazul in tabara cealalta si devenim noi furnizori si avem clienti. Eu unul am stat si in tabara cealalta si mereu am fost de parere ca important e clientul, ca el da banul din care traim si eu si firma. Problema apare atunci cand un client plateste un pret si dupa semnarea contractului incepe cu cerinte, multe si marunte si care de obicei depasesc cu mult valoarea platita de el. Ce faci atunci? Daca refuzi, superi clientul si contractul nu se mai reinnoieste sau nu te mai alegi cu nici un fel de recomandare la alti potentiali clienti. Daca  nu il refuzi, cerintele astea suplimentare au tendinta de a se inmulti … extraordinar de mult. De cele mai multe ori am gasit modalitatea diplomatica de a spune NU, dar au fost si cazuri in care omul de legatura din firma clientului era pur si simplu prost sau habarnist si nu stia ce vrea. In astfel de cazuri, il taxezi in plus pur si simplu? Spui: stop, aici se termina contractul nostru si ce mai vrei tu este in plus, deci se plateste separat?