Cand eram mic, joaca in zapada era ocupatia principala pe toata durata iernii. Fie ca ne dadeam cu sania sau patinele sau construiam cazemate din zapada si ne bulgaream unii pe altii, intotdeauna reuseam sa ne intoarcem acasa uzi pana la chiloti, rosii in obraji de la ger si cu mucii pana la brau. Si eram fericiti, toata ciurda de copii din incinta si abia asteptam sa vina ziua urmatoare sa o luam de la capat.
Astazi ma uitam la mine in incinta, de la balcon, si am vazut asta:
Si pe langa imaginea asta dezolanta, nu era decat liniste. Nu tu chiote, nu strigate si tipete de copii. Nimic. Liniste. Abia acum imi dau seama cat de multe pierd copiii astia cand nu au unde se juca. Si am impresia ca parintii lor au mai multa grija unde si cum isi parcheaza masinile decat unde si cum se joaca proprii copii. Si mai am impresia ca nici macar nu isi bat capul cu problema asta. Sunt fericiti sa isi vada copiii cuminti in fata televizorului, a calculatorului sau a play-station-ului, fara sa isi dea seama ca FIFA 2000 sau Mortal Kombat nu le vor oferi niciodata copiiilor senzatia de zapada pufoasa cand te arunci in ea sau satisfactia ca ai nimerit pe altul cu un bulgare facut de tine. Sau placerea de a carmi sania pe derdelus, sa arati cat de priceput esti. Sau sa iti faci cazemata ta din zapada, unde iti aperi steagul si ramai victorios doar cand ai manusile si sosetele leoarca de la zapada iar pe adversari i-au chemat mamele in casa. Mama, ce jale are printre ciutani si cate rugaminti, amenintari si promisiuni mai curgeau de la balcoane cand se facea ora de mers acasa 
)
