Dacă lumea se plânge că în ţara asta nimic nu mai merge, să ştiţi că lucrurile nu stau chiar aşa, iar povestea de mai jos dovedeşte acest lucru.

Mergeam dimineaţă pe la Unirii când sunt acostată de cineva care-mi întinde un pliant. Îl iau din politeţe şi respect pentru omul care statea în soare, şi mă îndrept către primul coş de gunoi. Dar să vedeţi că n-am scăpat aşa simplu. Domnişoara-mi zice că sunt draguţă(ha, m-a lovit!) şi că reprezintă o agenţie de casting şi dacă n-aş vrea să pozez pentru diverse cataloage.

Suna prea tentant ca să nu-mi bag un pic nasul în afacere, aşa ca am urmat-o în blocul de pe B-dul Unirii, unde-şi avea agenţia sediul.

Forfotă mare, oameni care intra şi ies, câţiva „fotografi”. Mă plasează într-o sală unde mai stă o doamnă cu fiică’sa, de 70 de kg, ca doar toată lumea vrea să devină vedetă. În câteva minute vine o domnişoară care începe să spună o „poezie” foate tentantă. Şedinţe foto lunare plătite cu 70-150 de euro pe care, apropo, le numesc evenimente. Pe lângă acestea, agenţia asigura transportul în ziua când avea loc şedinţa foto, machiaj gratuit, iar hainele pe care le promovai sau produsele cosmetice rămâneau „modelului”. Şi aici începe şi partea interesantă. Ca să semnezi contractul trebuie să plăteşti 50 lei – cică asta ar fi o garanţie pentru faptul că te prezinţi la şedinţa foto atunci când eşti sunat.

La care eu: şi cine-mi oferă vreo garanţie că voi fi sunată lunar şi chemată la o şedinţă foto, care să fie şi plătită?

Domnişoara s-a cam pierdut cu firea, şi-mi zice că se oferă bon fiscal.

Bun, şi asta nu e o garanţie, insist eu şi o rog să-mi arate câteva cataloage pe care le-a realizat agenţia lor. Interlocutoarea mea se pierde cu firea şi-mi zice că nu are unul la îndemână şi că ar trebui să caute. Doar avem timp, nu ma grabesc, insist.

Se ridică şi revine cu un album şi câteva dosare murdare, în care se aflau cateva folii cu niste poze, care numai poze de catalog nu erau.

Văzând produsele profesioniste ale agenţiei, insist să mi se aducă cataloage, ca doar ziceau că lucrează cu brand-uri de renume. Văzând că nu reuşeşte să se descurce cu mine, îl roagă pe un coleg să se apropie şi să-i spun doleanţa. Încurcat şi acesta, zice că va căuta la secretară, însă spunându-mi că sunt în biroul şefei, iar aceasta nu poate fi deranjată fiindcă-i ocupată, foarte ocupată. Între timp, în sală mai intraseră 3 persoane care fuseseră recrutate după acelaşi sistem.  Într-un colţ, modelul de 70 de kg poza în privirile încântate ale mamei care se gândea că a prins norocul de picioare.

M-am ridicat, le-am multumit pentru timpul acordat şi le-am urat la cât mai mulţi fraieri.

Şi dacă stai să te gândeşti, într-o zi pe la Unirii trec mii de oameni, dintre care câteva zeci sunt racolaţi de agenţii First Face Models, şi nu puţini sunt cei care scot banii din buzunar fără a se gândi măcar la faptul că sunt cam puţine produse care se vor promovate în ţara asta şi prea mulţi oameni care aşteaptă să fie sunaţi într-o lună pentru a face pe modelul pentru acestea.

by Victoria

Sursa foto

La cateva zile dupa sosirea lui Oache in Germania, cei doi cumetri s-au pus pe treaba, adica pe facut bani cum stiau ei mai bine si cum ii ducea mintea. S-au carat la Frankfurt si s-au dus direct in piata de vechituri pentru targuieli. Au cumparat de acolo o scripca veche si cateva boarfe si au plecat catre urmatoarea lor victima.
Intr-un mare complex comercial, intr-un stand de masini agricole, tractoare, ceva de genul asta, intra Oache in costumul targuit de la chilipiruri, negru cu dungulite, si cu scripca sub brat. Sta, se uita la utilaje, casca gura prin standuri. Vanzatorul, sau patron, reprezentant comercial ce era el – cu ochii pe Oache in speranta unei vanzari. Oache se mai invarte un pic prin magazin, se uita la ceas si apoi sa duce tinta la neamtul din reprezentanta. Ii spune intr-un soi de italiana amestecata cu vorbe nemtesti ca trebuie musai sa se vada cu nevasta-sa care e in standul de automobile si ca il roaga sa aibe grija juma’ de ora de vioara lui. Numai sa fie cu mare bagare de seama ca e un Stradivarius care valoreaza peste 50.000 de marci. Evident, nici Oache si nici neamtul habar nu aveau cat costa de fapt un Stradivarius. Mai cu juma’ de gura, mai cu speranta la un comision, ca Oache i-a promis ca se intereseaza si de niste utilaje agricole pentru ferma lui din Sicilia, neamtul a luat vioara si a pus-o cu grija sub tejgheaua de sticla, sa fie cu ochii pe ea. Oache a plecat dupa nevasta-sa si dus a fost. Dupa ceva vreme, intra la tractoare Sula, cu un costum de arabete pe el, bodoganind pe tiganeste si zanganind din podoabele de gablont in loc de aur. Se uita in stanga, in dreapta, si da cu ochii de vioara. “Aaaa, Stradivarius. O cumpar, oricat ceri pe ea. O vreau”, gesticula Sula ca un adevarat nabab arab cu sonda de petrol in spatele casei. Pai stai sa vezi, ca nu-i a mea , ca e scumpa, ca eu doar am grija de ea. zice neamtul usor depasit de situatie. Nu conteaza, cat ceri pe ea atata dau. 100.000 de marci daca vrei pe ea atata dau, numai sa am Stradivarius. Neamtul, cat era el de neamt si de corect, i-au sticlit ochii la afacere. 50.000 de marci nu erau de colo pentru unul ca el. Intre timp, Sula, care l-a mirosit ca a picat in lat, zice ca se duce pana la masina, sa ia diplomatul cu bani si se intoarce dupa vioara. Iese Sula si in 5 minute intra Oache, italianul. Ca sa-si ia vioara inapoi si revine maine sa dea comanda de utilaje. Neamtul il ia pe ocolite, ca stii, ca ar fi interesat el sa cumpere vioara Stradivarius, ca si el e pasionat de arta si ca e dispus sa-i dea pe loc 50.000 de merci, cat a zis ca face. Oache face zambre, c-o fi, c-o pati, ca-i scumpa, ca e mostenire in familie. Pana la urma se lasa induplecat si neamtul ii da 50.000 de marci din casa magazinului, frecandu-si mainile de bucurie la afacerea buna pe care a facut-o. Evident, arabul Sula n-a mai calcat in viata lui prin magazinul cu pricina sa cumpere de la neamt Stradivarius-ul cu 100.000 de marci iar neamtul s-a ales cu o scripca de 50.000 de marci.