Week end-ul trecut am fost la munte. Cumnatul şi prietenii lui montaniarzi m-au convins ca e frumos şi că merită efortul din plin. Şi aşa a şi fost. Am fost la cabana Mălăieş, de unde am urcat în ziua următoare la Vârful Omu şi de acolo am coborât pe Valea Cerbului. Ce să spun, cred că au fost unele dintre cele mai frumoase peisaje pe care le-am văzut. Cel mai rău mi-a părut că un week end înainte, în buricul Bucureştiului, omeni de bine au reuşit să sparga geamul maşinii unei prietene şi să-mi fure aparatul foto, aşa că a trebuit să fac cele câteva poze de la munte doar cu telefonul mobil. În fine … Dincolo de faptul că am constatat cu ocazia asta că sunt complet ieşit din formă, că prietenii mi-au cărat şi rucsacul meu, că la un moment dat mă opream la fiecare 10 metri că nu mai puteam urca (cică ăla e un traseu uşor, mai mult de plimbare – mă refer la urcare, de la Gura Diham la Mălăieş), că 3-4 zile după întoarcere am avut picioarele umflate de parcă le aveam luxate, toată excursia a meritat de pe deplin efortul.

Ce mi-a mai plăcut în excursia aia? Oamenii care fac muntele. Nu sunt genul de cocalari burtoşi care fug la grătare în pădure şi lasă dupa ei o mizerie greu de descris. Sunt genul de oameni care umblă cu punga de gunoi după ei şi care îşi strâng până şi chiştoacele de la ţigări şi le cară până la cabană. Am văzut foarte, foarte puţine gunoaie împrăştiate pe munte şi mă bucură faptul că zonele acelea sunt inaccesibile pentru cocalarul cu lanţ gros la gât şi Merţan secon-hand de acum 5 ani. Mă bucur nespus ca piţipoancele şi cocalarii şi nesimţiţii nu prea au cum să ajungă acolo pentru că drumul este prea istovitor şi nu te poţi căra până acolo cu Loganul tunat, din care urlă manele. Şi sper că nici nu vor ajunge vreodată acolo. Şi mi-a mai plăcut că nu se prea fură. La cabană noi am lăsata claie peste grămadă 5 ruscsaci plus un Nikon D90 cam la vedere, în sala de mese, şi am ieşit afară, să admirăm muntele. Şi câteva ore mai târziu ne-am gasit lucrurile neatinse, deşi cabana se umpluse, că era week end. Şi încă ceva – lumea se salută pe munte. Urci, cobori, nu contează. Când dai nas în nas cu altul pe traseu, te saluţi cu el şi vă uraţi drum bun în continuare. Pentru că bunul-simţ nu a dispărut de peste tot din România. Numai ca trebuie să urci la Cota 1800 ca să îl găsesti. Şi trebuie să baţi aceeaşi cărare cu ursul ca să dai de bun simţ. Şi nu iţi vine să nu arăţi acelaşi bun-simţ inapoi.

Bonus pics:

Poze făcute în IULIE 2009