Când premierul se apucă să dea cu lopata în loc să vadă de treburile ţării, asta în timp ce lumea protestează în stradă, ceva clar nu funcţionează. Eu îmi doresc să văd primul ministru administrând ţara, nu lopătând Read more »

Aseara (Duminica seara adica) stateam pe Magheru la Romana si lopatam zapada de zor, sa pot intra pe o strada cu masina. Dibacii cu plugurile au trecut pi bulivard si au ingropat fiecare intrare in stradutele adiacente – in buricul targului, frate. Deci, Oprescule, am curatat o intrare de strada, cred ca chiar am ajutat la mentinerea bunelor relatii diplomatice ale Romaniei (fiind o strada cu ambasada) si am si strans zapada frumos gramada, nu am imprastiat-o direct pe Magheru (puteam sa fiu “profesionist” ca angajatii de la Rebu si sa o imprastii peste tot pe unde nu aveam eu nevoie). In concluzie, Oprescule, cu cat se plateste metrul cub de zapada lopatata? Ca altfel fac si eu greva. Si vreau plata dubla, ca era Duminica, da?

Al dracu’ ninsoarea asta zici ca e ninja, nu alta. Iar i-a luat pe astia prin surprindere. Azi pe la 20:00 seara, la Romana, strada arata asa:

Cand eram mic, joaca in zapada era ocupatia principala pe toata durata iernii. Fie ca ne dadeam cu sania sau patinele sau construiam cazemate din zapada si ne bulgaream unii pe altii, intotdeauna reuseam sa ne intoarcem acasa uzi pana la chiloti, rosii in obraji de la ger si cu mucii pana la brau. Si eram fericiti, toata ciurda de copii din incinta si abia asteptam sa vina ziua urmatoare sa o luam de la capat.

Astazi ma uitam la mine in incinta, de la balcon, si am vazut asta:

Si pe langa imaginea asta dezolanta, nu era decat liniste. Nu tu chiote, nu strigate si tipete de copii. Nimic. Liniste. Abia acum imi dau seama cat de multe pierd copiii astia cand nu au unde se juca. Si am impresia ca parintii lor au mai multa grija unde si cum isi parcheaza masinile decat unde si cum se joaca proprii copii. Si mai am impresia ca nici macar nu isi bat capul cu problema asta. Sunt fericiti sa isi vada copiii cuminti in fata televizorului, a calculatorului sau a play-station-ului, fara sa isi dea seama ca FIFA 2000 sau Mortal Kombat nu le vor oferi niciodata copiiilor senzatia de zapada pufoasa cand te arunci in ea sau satisfactia ca ai nimerit pe altul cu un bulgare facut de tine. Sau placerea de a carmi sania pe derdelus, sa arati cat de priceput esti. Sau sa iti faci cazemata ta din zapada, unde iti aperi steagul si ramai victorios doar cand ai manusile si sosetele leoarca de la zapada iar pe adversari i-au chemat mamele in casa. Mama, ce jale are printre ciutani si cate rugaminti, amenintari si promisiuni mai curgeau de la balcoane cand se facea ora de mers acasa )

Intrebare intrebatoare: daca ai stat nu stiu cate ore blocat in tren in gara la Ciulnita si ai crapat de frig, de ce nu te duci sa faci scandal pentru chestia asta?! Te plangi la televizor, probabil ai sa povestesti cateva luni de acum incolo ce ai patit tu in gara la Ciulnita si cam atat. Intre timp, aia care trebuiau sa curete zapada o vor freca in continuare pe multi bani si tu vei fi in continuare fraierul care plateste ca sa stea in frig in gara la Ciulnita. Asa ca gura si pas alergator la platit taxe si impozite!

Week end-ul trecut am fost la munte. Cumnatul şi prietenii lui montaniarzi m-au convins ca e frumos şi că merită efortul din plin. Şi aşa a şi fost. Am fost la cabana Mălăieş, de unde am urcat în ziua următoare la Vârful Omu şi de acolo am coborât pe Valea Cerbului. Ce să spun, cred că au fost unele dintre cele mai frumoase peisaje pe care le-am văzut. Cel mai rău mi-a părut că un week end înainte, în buricul Bucureştiului, omeni de bine au reuşit să sparga geamul maşinii unei prietene şi să-mi fure aparatul foto, aşa că a trebuit să fac cele câteva poze de la munte doar cu telefonul mobil. În fine … Dincolo de faptul că am constatat cu ocazia asta că sunt complet ieşit din formă, că prietenii mi-au cărat şi rucsacul meu, că la un moment dat mă opream la fiecare 10 metri că nu mai puteam urca (cică ăla e un traseu uşor, mai mult de plimbare – mă refer la urcare, de la Gura Diham la Mălăieş), că 3-4 zile după întoarcere am avut picioarele umflate de parcă le aveam luxate, toată excursia a meritat de pe deplin efortul.

Ce mi-a mai plăcut în excursia aia? Oamenii care fac muntele. Nu sunt genul de cocalari burtoşi care fug la grătare în pădure şi lasă dupa ei o mizerie greu de descris. Sunt genul de oameni care umblă cu punga de gunoi după ei şi care îşi strâng până şi chiştoacele de la ţigări şi le cară până la cabană. Am văzut foarte, foarte puţine gunoaie împrăştiate pe munte şi mă bucură faptul că zonele acelea sunt inaccesibile pentru cocalarul cu lanţ gros la gât şi Merţan secon-hand de acum 5 ani. Mă bucur nespus ca piţipoancele şi cocalarii şi nesimţiţii nu prea au cum să ajungă acolo pentru că drumul este prea istovitor şi nu te poţi căra până acolo cu Loganul tunat, din care urlă manele. Şi sper că nici nu vor ajunge vreodată acolo. Şi mi-a mai plăcut că nu se prea fură. La cabană noi am lăsata claie peste grămadă 5 ruscsaci plus un Nikon D90 cam la vedere, în sala de mese, şi am ieşit afară, să admirăm muntele. Şi câteva ore mai târziu ne-am gasit lucrurile neatinse, deşi cabana se umpluse, că era week end. Şi încă ceva – lumea se salută pe munte. Urci, cobori, nu contează. Când dai nas în nas cu altul pe traseu, te saluţi cu el şi vă uraţi drum bun în continuare. Pentru că bunul-simţ nu a dispărut de peste tot din România. Numai ca trebuie să urci la Cota 1800 ca să îl găsesti. Şi trebuie să baţi aceeaşi cărare cu ursul ca să dai de bun simţ. Şi nu iţi vine să nu arăţi acelaşi bun-simţ inapoi.

Bonus pics:

Poze făcute în IULIE 2009